Am luat decizia să îmi asum valoarea și să renunț la obstacole, greutăți, amăgiri, compromisuri, ale mele desigur toate, atunci când accept incomplet situații din viața mea. Să precizez că nu este vorba de acele momente de excepție când devin flexibilă și înțelegătoare ci mai degrabă despre acelea în care o excepție devine regulă și când vreau să o schimb…bum…devine de neacceptat. Lupta dintre cele două energii opuse, una a fricii de neasumare și alta a pasiunii care cere viață, lasă în mine scrijelită întrebarea ”cum îmi asum adevărata mea valoare și ce fac dacă ceilalți nu mă văd?” Această întrebare mi-a acaparat întreaga copilărie, un copil care nu a fost văzut de părinți, bunici, educatori, profesori, și care a crezut, atunci, că nu este suficient de…
Izgonită, abandonată, uitată, aceste senzații trăite în singurătate au decis că NU MERIT.
Se spune de către psihologie și alte culte de dezvoltare spirituală că este nevoie să ne vindecăm rănile pentru ca să ne simțim valoarea și da, cu adevărat așa este, dar ce se întâmplă când nu suntem văzuți pentru că ceilalți sunt orbi, surzi, muți? oare un diamant stă cu pietrele sau caută să strălucească împreună cu alte diamante? și oare aici vorbim despre valoare sau despre a merge și a căuta acolo unde simți că crești, că lumina ta devine mai puternică și că ceilalți vin după tine dacă vor să strălucească și ei, iar valoarea ta este văzută doar de cei care POT?
Cu siguranță că poți să te raportezi la tot ce am scris mai sus ca la o măsură a superiorității sau a unui ego adulat de laude sau pur și simplu poți privi simplu către a face ceea ce te împlinește, ceea ce te face să crești, să te expandezi pentru că…nu căutăm noi oare infinitul?