Eu vă învăţ să începeţi prin a vă iubi pe voi înşivă. Acest lucru nu are nimic de-a face cu egoul.
Lumina iubirii adevărate este atât de mare încât egoul nu poate subzista în ea. Dacă iubirea voastră este focalizată asupra celorlalţi, veţi continua să trăiţi în întuneric. Aprindeţi mai întâi de toate lumina în interiorul fiinţei voastre. Deveniţi voi înşivă un far. Lăsaţi lumina iubirii să alunge întunericul din fiinţa voastră, să vă hrănească şi să vă fortifice, transformându-vă într-o putere spirituală imensă.
Când sufletul vostru va deveni puternic, veţi înţelege că nu puteţi muri, că sunteţi nemuritori, eterni. Iubirea este primul factor care permite accesul la eternitate. Ea este singura experienţă care transcende timpul. Aşa se explică de ce îndrăgostiţii nu se tem niciodată de moarte. Iubirea nu cunoaşte moartea.
Un singur moment de iubire înseamnă mai mult decât o întreagă eternitate. Iubirea trebuie să înceapă însă de undeva. Acesta este primul pas: Iubeste-te pe tine însuţi. Nu vă mai condamnaţi singuri. Toată lumea v-a condamnat până acum, şi voi aţi acceptat această condamnare, făcându-vă singuri rău.
Nimeni nu se consideră suficient de demn, o creatură minunată a lui Dumnezeu. Nimeni nu mai crede astăzi că universul are nevoie de el. Aceasta este o idee otrăvitoare, dar nu este de mirare, căci aţi fost otrăviţi. Aţi fost otrăviţi încă de la prima gură de lapte supt de la sânul mamei. Acesta este trecutul umanităţii: o ceaţa întunecată a condamnării de sine. Dacă va condamnaţi singuri, cum veţi mai putea creşte? Cum vă veţi mai putea maturiza? Cum veţi mai putea adora existenţa?
Daca nu sunteţi capabili să adoraţi existenţa din interiorul fiinţei voastre, nu o veţi putea adora nici în alte persoane. Acest lucru va fi imposibil. Nu veţi putea deveni parte integrantă a totalităţii dacă nu puteţi respecta divinitatea din fiinţa voastră. Voi sunteţi gazda, iar Dumnezeu este oaspetele vostru. Nu puteţi înţelege însă acest lucru, că Dumnezeu v-a ales ca vehicul, decât iubindu-vă singuri. Alegându-va ca vehicul, el a arătat că va respectă, că vă iubeşte. Prin simplul act de creaţie, el v-a demonstrat iubirea sa. Nu v-a creat deloc accidental. V-a dăruit un destin, v-a înzestrat cu un anumit potenţial, cu o mare slavă pe care o puteţi atinge. Este adevărat: Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa.
Omul trebuie să devină un Dumnezeu. Până când nu va deveni el însuşi una cu Dumnezeu, el nu va cunoaşte împlinirea, adevărata mulţumire. Cum puteţi deveni însă una cu Dumnezeu? Preoţii voştri v-au spus dintotdeauna că sunteţi nişte păcătoşi, predestinaţi să ajungeţi în iad. V-au învăţat să vă temeţi de iubirea de sine mai presus de orice. S-au dovedit astfel foarte perfizi, căci au tăiat însăşi rădăcina iubirii în fiinţa voastră. Nu există în întreaga lume o profesie mai ticăloasă si mai perfidă decât cea de preot. Apoi v-au spus: „Iubiţi-vă aproapele”. Ar f i o mare performanţă! V-au spus: „Iubiţi umanitatea, patria-mamă, viaţa, existenţa, pe Dumnezeu”. Cuvinte mari, dar complet goale de vreun conţinut.
Cine s-a întâlnit vreodată cu umanitatea? Omul nu se poate întâlni decât cu alte fiinţe umane, şi a fost învăţat de mic să condamne prima fiinţă umană pe care a cunoscut-o – pe el însuşi.
Voi nu v-aţi respectat niciodată, nu v-aţi iubit. Unicul lucru pe care îl cunoaşteţi este să condamnaţi. De aceea, vă risipiţi întreaga viaţă condamnându-i pe ceilalţi. Aşa se explică de ce oamenii îşi bagă nasul în treburile tuturor celorlalţi. Cum ar putea face altfel? Aceasta pare singura lor cale de scăpare: să scoată în evidenţă greşelile celorlalţi, să le dea o amplitudine cât mai mare, să exagereze, pentru a scăpa de tirania propriilor păcate. Aşa se explică de ce există atâta spirit critic şi atâta lipsa de iubire în această lume. După părerea mea, aceasta este una din cele mai profunde sutra-e ale lui Buddha. Numai un om iluminat poate afirma aşa ceva.
El spune: Iubeste-te pe tine însuti… Această tehnică poate deveni fundamentul unei transformări radicale. Nu vă temeţi să vă iubiţi pe voi înşivă. Iubiţi-vă din toată inima si veţi fi surprinşi să constataţi că începând din momentul în care v-aţi eliberat de orice condamnare de sine, de orice lipsă de respect faţă de sine, de ideea de păcat originar, începând din clipa în care vă veţi considera valoros şi iubit de existenţă, în viaţa voastră se va revărsa o mare binecuvântare, începând din acel moment, îi veţi vedea pe ceilalţi în adevărata lor lumină şi veţi cunoaşte compasiunea. Nu va fi însă o compasiune cultivată, ci una naturală, născută spontan.
Cel care se iubeşte pe sine învaţă foarte rapid meditaţia, căci aceasta nu înseamnă altceva decât să fii cu tine însuţi. Dacă te urăşti singur, aşa cum procedaţi voi, căci aşa v-au învăţat religiile voastre, cum te mai poţi simţi confortabil în propria ta companie? Meditaţia nu înseamnă altceva decât să te bucuri de solitudine, să fii tu însuţi, să te bucuri de propria prezenţă. Meditaţia nu reprezintă o relaţie. Ea nu necesită un partener. Fiinţa îşi este suficientă sieşi. Ea se scaldă în propria sa lumină, în propria sa slavă. Omul se bucură pentru simplul motiv că trăieşte, că este. Cel mai mare miracol din lume este faptul că existăm. Existenta este miracolul suprem, iar meditaţia deschide poarta către împlinirea acestui miracol. Nu poate medita însă decât omul care se iubeşte pe sine. Cine nu se iubeşte, nu face altceva decât să se evite singur, să se distanţeze de propria sa existenţă. Cui îi place sa privească o faţă urâtă? La fel, cine îşi doreşte să se scufunde într-o existenţă urâtă, să pătrundă în propriul noroi, în propriul întuneric?
Cine doreşte să pătrundă în iadul său interior? Mai bine să acopere întregul mormânt cu flori şi să încerce să fugă cât mai departe. Aşa se explică de ce oamenii caută tot timpul compania altor persoane. Ei nu suportă să rămână singuri. Nu îşi suportă propria companie. Oricine este binevenit, numai să nu rămână singuri. Se duc la cinematograf şi se uită timp de trei ore la un film stupid, citesc un roman poliţist, pierzând timpul cu bună ştiinţă. Citesc la infinit aceleaşi ziare, cu aceleaşi ştiri idioate, numai ca să îşi ocupe mintea trecut hidos al umanităţii, vestind o eră nouă, cu o umanitate nouă. De aceea insist eu atât de mult asupra iubirii.
Dar iubirea începe cu tine însuţi. Abia apoi începe să se răspândească în jur.
Acest lucru se realizează de la sine, nu este ceva ce trebuie făcut. Iubeste-te pe tine însuţi, spune Buddha, după care adaugă imediat: şi contemplă. Asta înseamnă meditaţia. Acesta este numele dat de Buddha meditaţiei. Prima cerinţă este însă să te iubeşti pe tine însuţi, abia apoi să contempli. Dacă nu te iubeşti pe tine însuţi, dar faci greşeala să începi să contempli lumea din jur, rişti să te sinucizi! Mulţi budişti simt nevoia să se sinucidă, tocmai din cauză ca nu acordă o importanţă suficient de mare primei părţi a sutra-ei. Ei se grăbesc să sară la partea a doua: Contemplă-te pe tine însuţi. Personal, nu am întâlnit nici un comentariu referitor la Dhammapada sau alte sutra-& ale lui Buddha care să insiste asupra iubirii de sine. Socrate spune: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Buddha spune: „lubeşte-te pe tine însuţi”. Buddha are mai multă dreptate decât Socrate, căci dacă nu te iubeşti pe tine însuţi, nu te vei putea cunoaşte niciodată în profunzime. Cunoaşterea vine întotdeauna ulterior. Iubirea este cea care pregăteşte terenul. Ea reprezintă calea corectă a cunoaşterii de sine.
Preluare fragment din OSHO – „IUBIRE, LIBERTATE SI SOLITUDINE”